Îmi aduc aminte cu plăcere de aceea zi, în care am văzut-o pe ea. Ea cea care urma să-mi aducă sfârșitul stărilor nasoale, a visurilor cu ochii deschiși, a vremurilor urâte. Pentru că, pur și simplu ea era ceea ce îmi doream. Pentru că, pur și simplu era cea mai minunată. Și da, am reușit să trec peste multe în perioada asta doar gândindu-mă la ea. Și da, am trăit momente unice atunci când ne-am întâlnit prima dată. Părea că temelia unui castel este deja în construcție. Părea că am luat taxiul spre cea mai bună destinație posibilă din viața mea. Noi doi♥
Cu toate că era încăpățânată, cu toate că era cu capul în nori, cu toate că nu mă zărea când ne întâlneam pe stradă, și cu toate că prima ei impresie a fost: „Ăsta-i urât”. Cu toate acestea ea era „motănica” mea, era cea pe care o iubeam poate nu îndeajuns încât să-și dea seama. Cu toate astea, mă simțeam minunat doar gândindu-mă la ea.
Felul în care râdea, felul în care se îmbrăca, privirea ei, modul în care tachina pe cineva, toate erau ale ei, și le împărtășea cu mine. Făceau parte din fata după care eram înnebunit, pentru care făceam orice, și mă speriam la micile ei glume cu : „A ajuns la spital fiindcă a leșinat!”.
Acum doar doi străini, ea într-un loc, el în altul gândindu-se și încercând să-și ceară iertare, chiar dacă ea nu-i mai oferă nici o șansă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu