[...] Fulgi mari de nea se lasă pe toate clădirile din micul orăşel ce pare îngheţat, neînsufleţit de nici o mişcare cât de mică ce i-ar putea da viaţă. Până şi câinii stau zgribuliţi, ascunzându-se de fantoma albă ce încetul cu încetul bântuie fiecare colţişor cât de ascuns ar fii el. Chiar şi aceşti câini ce s poate chiar treizeci, mii de oameni mişunau, fugind de la o sdea doar odată de an, sau poate nici atunci, făcându-i pe copii să-l scrie lui Moş Gerilă pentru o smplă bucată de pâine albă sau măcar portocala pe care o savurau cât mai mult posibil şi-i împrăştiau mirosul în toate camerele, schimbând câtuşi de puţin atmosfera de cavernă cu miros de mucegai sau cu gândaci mai mari decât simplele calcule din punct de vedere a mărimii lor existente în acele timpuri.
Aici, în aceste peisaje minunate, cu aceste momente atât de plăcute pe moment exista ceva adevărat ce nu se uită niciodată, ce ardea în sufletele muncitorilor oricât de frig era afară sau oricât de tare ar fi bătut vântul. Acel ceva se numea iubire, iubirea adevărată pe care Dumnezeu a lăsat-o, iubirea care nu permitea nici un compromis, iubirea care nu te lăsa să-ţi părăseşti scumpa soţie de acasă pentru o nouă venită în secţie sau pentru prietena ei cea mai bună. [...]
Florin Ţ. 11 dec. 12
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu